BlogulSpecialistului → Contabilitate si fiscalitate → Teorii asupra sistemelor fiscale ideale
drd. Alina Cristina Nuta
Teorii asupra sistemelor fiscale ideale
Ne propunem in randurile urmatoare sa prezentam teoriile privitoare la realizarea/existenta unui sistem fiscal ideal, teorii care au fost dezvoltate de autori recunoscuti de-a lungul timpului si care inglobeaza elemente specifice ideilor remarcabile din anumite perioade in care au fost conturate.
Pornind de la aceasta, ne putem intreba, in aceeasi masura, daca literatura dedicata fiscalitatii ideale poate sa ofere solutii in determinarea practica a politicii fiscale. De asemenea, cum poate, vreun aspect al politicii publice, cu toate constrangerile sale politice si problemele de ordin administrativ, chiar si sa spere sa fie optim? Si, mai ales, cum poate ceva, atat de nepopular, precum este impozitarea, sa fie descrisa in asemenea termeni?
Astfel, in cele de urmeaza, ne referim la cele trei teorii1 normative ale fiscalitatii sau impozitarii care dezvaluie ceea ce putem numi un sistem fiscal bun. In anii 1970, am fost martorii unei dezvoltari rapide, a unei abordari a problemelor fiscale, cunoscuta ca teoria impozitarii optime (OT), bazata pe presupuneri normative diferite si care a furnizat o directie diferita de ceea ce a fost numit pana atunci „impozitare echitabila“ (ET), teoria predominanta a anilor 1950-1960.
Consilier TVA
Mai recent, o reformulare a abordarii „schimbului fiscal“ (FE) a furnizat un alt punct de vedere competitiv din perspectiva caruia sa luam in considerare sistemul fiscal si reformarea sa.
Din moment ce toate cele trei abordari influenteaza discutiile asupra politicii fiscale, este important sa intelegem cum cele trei traditii se diferentiaza si care dintre ipoteze este responsabila pentru parerile conflictuale ale economistilor care pornesc de la aceste puncte de vedere in analizele lor.
In acelasi timp, este esential sa realizam ca fiecare dintre aceste abordari are o baza analitica si filosofica bine dezvoltata, care nu poate fi cu usurinta respinsa sau catalogata ca deficitara.
In ceea ce priveste impozitarea echitabila („Equitable Taxation“), teoria deriva in primul rand din opera lui Simons Hendry (1938), care a dezvoltat-o ca parte a cadrului extins al politicii economice. Simons este un adept al liberalismului clasic, punand accent pe libertatea individuala ca valoarea primordiala, urmata de egalitate.
Programul sau economic sustinea institutii si politici care sa minimizeze interferentele politicului in viata economica.
Sectorul public avea un rol important, printre alte functii fiind aceea de a furniza servicii pe care sectorul privat nu le putea furniza in mod efectiv si de a crea egalitati prin redistribuire.
Din moment ce impozitarea beneficiului nu era practicata, trebuia dezvoltata o cale de impozitare care sa respecte principiile mai sus enuntate, astfel incat Simons a formulat conceptul de „venit/profit corespunzator“ si de „baza fiscala corespunzatoare“. Aceasta teorie abordeaza ambele laturi ale bugetului, venituri si cheltuieli publice.
Impozitele sunt asezate in concordanta cu capacitatea de plata, care este masurata fara referire la teoria utilitatii.
Prin propunerea sa, Simons se arata a fi impotriva analizei utilitatii.
Mai recent, anumiti autori sustinatori ai aceleiasi teorii au concluzionat ca cea mai potrivita masura a capacitatii de plata este exprimata prin intermediul cheltuielilor pentru consum. Impozitarea echitabila face o diferentiere importanta intre echitatea orizontala (tratamentul egal al contribuabililor care au aceeasi capacitate de plata) si echitatea verticala (impozitarea diferita a celor din categorii economice diferite). Insa impozitarea echitabila nu include alte obiective, precum eficienta in analiza.
Pe de alta parte, drumul impozitarii optime („Optimal Taxation“) poate fi trasat pe baza doctrinei sacrificiului,mpropusa in prima etapa de catre scriitorii clasici. J.S. Mill a argumentat ca justetea impozitarii e data de faptul ca fiecare contribuabil suporta un sacrificiu egal (in Principles, 1871). Economia moderna a bunastarii, precum Edgeworth si Pigou, a interpretat sacrificiul ca pe o pierdere de utilitate si sustin egalizarea utilitatilor marginale ca regula potrivita pentru a minimiza sacrificiul agregat cauzat de impozitare. Mai recent, Frank Ramsey (1927), James Mirrless (1971), Peter Diamond (1971), printre altii, au cercetat de asemenea ideea ca sistemul fiscal ar trebui sa implice cel mai mic sacrificiu, dar definesc sacrificiul mai extins, ca pe o reducere a bunastarii sociale, decat o simpla pierdere in utilitatea individuala.
Functia bunastarii sociale utilizata de sustinatorii acestei teorii este de natura utilitariana, depinzand de utilitatile ordinale ale individului. Aceasta permite includerea explicita a normelor echitatii verticale in analiza, norme care pot include criteriul echitatii verticale standard, precum si, de exemplu, criteriul „maximin“ al lui John Rawls (1971) (maximizarea bunastarii cel putin a individului bogat). Normele echitatii orizontale pot fi integrate in analiza drept constrangeri pentru alegerea instrumentelor fiscale.
In maximizarea functiei bunastarii sociale, teoreticienii fac cateva presupuneri importante in legatura cu natura economiei care constrange alegerea sistemului fiscal.
Astfel, in primul rand, ei stabilesc piete concurentiale aflate in starea de echilibru general, piete care includ atat productia, cat si consumul. Accentul asupra echilibrului general face ca aceasta teorie sa devina interesanta si destul de sofisticata din punct de vedere matematic.
In al doilea rand, structura economiei in cauza nu permite utilizarea impozitarii globale, care ar lasa preturile relative neafectate. In al treilea rand, guvernul se presupune a fi un factor exogen pentru economie, cu exceptia sensului restrictiv, anume acela ca obligatiile fiscale sunt influent ate de raspunsurile agentilor privati la o anumita structura a sistemului fiscal.
Pentru mai multe detalii apasa aici
RSS Flux RSS 2.0
Sitemap XML