Cine ne da dreptul sa rapim copilaria celor mici?!

Am fost cu totii copii. Unii, din fericire, mai suntem si acum.

Ar putea cineva, oricine sa-mi spuna foarte sigur pe el ca nu exista Mos Craciun?! Forfota din magazine, vitrinele impodobite cu globulete si lumini, aerul de sarbatoare pe care il imbraca orasul, bradul magic, copiii care vin sa te colinde, zapada alba si stralucitoare… Toate iti creeaza un sentiment anume, o stare speciala, o incredere in divinitate.

Nu este posibil, asa cum mi-a fost dat sa aud zilele trecute, ca un pedagog, o invatatoare de clasa a doua sa le spuna copiilor ca nu exista Mos Craciun! Pur si simplu i-a pus pe copii sa voteze: cine crede in Mos Craciun si cine nu. Considerand apoi ca e mai usor sa le desfiinteze visurile, le-a explicat pe indelete ca n-a existat Mosul niciodata, ca parintii lor sunt cei care aduc cadourile, ca totul este deci o minciuna si ca acum sunt suficient de mari sa inteleaga asta.

Mi-aduc aminte si acum cat de greu mi-a fost, destul de mare fiind, sa-mi arate sora mea cu maaare cruzime, unde ascunde mama cadourile pana le aseaza sub brad. Pot intelege ca asta urmeaza sa se intample pana la urma intre copii, dar de ce sa faca acest lucru un invatator? De ce sa nu imparta visuri mai departe? Ce drept am putea avea noi sa le rapim copilaria celor mici?

Ca multe altele din jurul nostru, iata o anormalitate pe care permiteti-mi sa o acuz.